Home Opinii Țara gălăgioasă peste care mutul e stăpân

Românii nu merg la teatru sau cel puțin așa arată statisticile. Dar îl trăiesc în fiecare zi. Iar piesa e de fiecare dată alta, cu intrigi colțuroase, cu răsturnări de situații și cu deznodământ neașteptat.

România a ajuns acum scena în care se joacă piesa în care personaj principal e Mariana Rarinca. Probabil nu vă spune mare lucru numele. În piesă joacă nume grele: șefa DNA, șefa Curții Supreme, președintele Senatului, un fost președinte de țară sau CSM. Și, cu voia dumneavoastră, în rolul mutului, președintele actual al țării.

Cu un afiș plin de așa vedete, e normal ca românii să se bată pentru un loc în față la spectacol. Intriga e tare: Rarinca e reclamată de șefa Curții Supreme la DNA că o șantajează. DNA îi face dosar, o trimite în judecată, iar în primă instanță femeia e condamnată. Doar că atunci când vine contestația, dramaturgul dă peste cap totul și decide că Rarinca trebuie achitată.

Și de aici începe un joc nebun de scenă, în care toate personajele se dau de ceasul morții pentru a face dreptate sau pentru a își face imagine. Șeful Senatului cere demisia șefei de la Curtea Supremă și a șefei de la DNA, care au supus femeia nevinovată la așa chin.

Din spatele cortinei apar contestatarii și detractorii. Că el apără corupții, că dă justiția peste cap, că e un atac la împărțirea dreptății, etc. Fiecare își joacă partitura cu o convingere care te face să nu îți dai seama că e doar un act actoricesc.

Drept urmare, și sala se împarte în două. Unii aplaudă, alții vociferează. Spectatorii își șușotesc unii altora opiniile. Unii sunt mai vehemenți și ridică tonul, dar pe actorii de pe scenă nu îi deranjează. Ei își văd de rolul lor, sperând totuși că la final vor smulge ropote de aplauze. Sau voturi, când va fi momentul.

Piesa nu s-a terminat încă. Când scriu această cronică, e în plină desfășurare actul al doilea. Și toată sala așteaptă să intre în scenă mutul. Minuni s-au mai văzut și cine știe dacă nu cumva chiar va scoate câteva cuvinte.

Tensiunea e maximă și nimeni nu știe cum se va termina piesa. Autorul a refuzat cu încăpățânare să spună ceva despre final. Nici măcar actorii nu știu deznodământul. Unii primesc pe parcurs următoarele pagini din piesă, alții își pun imaginația la contribuție și improvizează.

Tot ceea ce putem spera e că oamenii își vor putea zâmbi ieșind din sală, mulțumiți că au fost acolo la o piesă bună. Actorii au orgolii uriașe, se știe, și nu trec ușor peste clinciuri. Însă, cei care asistă ar trebui să înțeleagă că sunt doar niște bieți spectatori, la mâna unui autor și a unui regizor dement.

Când piesa se termină, iar ușile teatrului se închid, vor merge cu toții acasă și vor reveni în lumea lor. La o nevastă cicălitoare, la un soț încăpățânat, la copiii rebeli. Iar a doua zi, la aglomerația din tramvai sau din trafic, la un șef absurd și la un job pe care îl păstrează pentru un pumn de monede.

Mărunțiș pe care îl vor cheltui pentru următorul bilet la teatru. Pentru că spectacolul nu e niciodată gratis. Plătești în fiecare zi pentru el, chiar dacă nu îți dai seama. Nota vine abia la final, atunci când ești chemat la ceea ce ei numesc “alegeri”.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, urmăreşte Rețeaua de Știri pe Facebook: